STORY

Pe vremea când construcția piramidelor era decret regal și îndeletnicire zilnică pentru mâinile îndemânatice, Xipe era un biet muncitor ce trudea alături de alte câteva mii de azteci, veniți fie din Tollan, din Toltec sau de prin văile Anahuac-ului și având un singur scop: să-și câștige traiul odată cu înălțarea maiestuosului templu închinat lui Quetzalcoatl. Într-una dintre cele mai aride zile, când parcă nici chiar dac-ai sorbi din apele reci ale Texococo-ului nu ți-ai astâmpăra setea, într-o stare mai degrabă de halucinație decât de amețeală, Xipe tresări la sunetul izbiturii mecanice de târnăcop - acesta nu mai fusese unul grunjos și metalic, ci mai degrabă unul înfundat, iar reculul care-i umpluse palmele de bătături fusese acum absorbit de ceva moale. Scuturându-și praful sulfuros de pe ochi, se aplecă în grabă și mare-i fu uimirea când văzu-naintea ochilor o cărțulie ilustrată-n hieroglife, pe care o strivise doar într-un colț.

Furișându-se cu ușurință printre sufletele obosite de jug, alergă la un preot pe care-l cunoștea din tinerețe. Îi întinse cartea și aștepta cu ochi sătui de speranță traducerea unor vești bune. Preotul se așeză pe-un scaun și părea că soarbe fiecare fir narativ și fiecare-nșiruire de imagini, pe măsură ce răsfoia paginile. După o vreme, îl privi pe Xibe-n ochi și-i spuse: “Să știi că vor veni vremuri când truda ta de toate zilele va rămâne doar o tristă amintire. Dar ca să fie așa, trebuie să iei aminte la cele ce-ți spun. Dacă astăzi construim temple, mâine vom construi piramide. Iar piramidele acestea vor fi din ce în ce mai înalte și li se va duce vestea. Până-ntr-o zi când alte triburi necunoscute nouă, în alte straie, de altă limbă și pentru care Quetzalcoatl nu va însemna nimic, ne vor călca meleagurile. Și mai mult decât orice, deși pare de ne-nțeles, vor plăti saci grei de aur pentru boabele noastre de cacao și îndeosebi pentru xocolatl, pentru că ei vor descoperi în ele o taină ascunsă nouă. Ascultă-mi dar sfatul, renunță la puținul agonisit de pe urma uneltelor și fugi spre malurile Texococo-ului și umple-ți silozurile de cacao!

Ma cualli ohtli!” - urarea de rămas bun a preotului răsuna încă-n surdină, ca un ecou ce părea să fugă înspre Texococo mai iute decât Xibe, pe o scurtătură numai de el știută.

SHORT

Este important de menționat chiar de la început că publicul țintă pentru acest joc este în principiu reprezentat de oameni deja inițiați în industria jocurilor de societate, pentru că vine cu o plajă mare de opțiuni strategice și cu siguranță va avea un efect copleșitor asupra jucătorilor noi. Jocul parcurge 3 cicluri de eclipsă, fiecare reprezentând aproximativ 8-10 acțiuni pe jucător. Privit dintr-un anume unghi, Teotihuacan arată ca un rondel imens, care împrejmuiește piramida de parc-ar îngrădi-o într-un țarc, cu ture scurte și clare: muți un zar maximum 3 spații în sens orar, activând una dintre cele 8 locații. 3 dintre ele sunt bazele de generare a resurselor primare (lemn, piatră, aur), alte 3 îți confiscă resursele în scop arthitectural (construcție de case sau construcția/decorarea piramidei). A șaptea opțiune permite dezvoltarea diverselor tehnologii anume, ceea ce se va traduce prin obținerea unui discount sau a unui bonus permanent la declanșarea anumitor acțiuni. În final, a opta permite blocarea unui zar pentru un bonus imediat și deseori puternic (mai multe zone având astfel de spații secundare de blocare). Nivelul suplimentar de complexitate provine din faptul că muncitorii, sau zarurile, au o utilitate diferită la momentul mutării: fie sunt folosiți pentru activarea locației, caz în care avansează, sau “îmbătrânesc”, viața lor urmând a fi curmată dacă zarul ajunge la 6, fie sunt blocați pentru bonusul zonal, fie nu activează nimic, ci adună rezerve de cacao; cu cât mai mulți muncitori (de la diferiți jucători) staționează deja pe un spațiu, cu atât cresc costurile unei acțiuni sau a rezervei de cacao adunate.

 

 

Vizual, Teotihuacan va fura privirile. Și da, planșa centrală pare intimidant de încărcată, chiar dacă nuanțele culorilor sunt blânde. Dar, fiecare dungă neimportantă și fiecare simbol aztec au fost împletite frumos cu iconografia esențială (foarte ușor de urmărit după primul joc, de altfel) de către Odysseas Stamoglou, care dă personalitate și aduce cinste fiecărui element cultural: temple, măști, decorații, redând parcă un fel de țesătură pastelată în autenticitate a actualului sit arheologic. Trebuie să recunosc însă că elementul central al jocului, piramida însăși, pare un pic ruptă de restul efortului artistic. Chiar dacă piesele de lemn au o senzație tactilă și o greutate potrivită, albul lor se cerea parcă domolit și înnobilat cumva prin decor. Dar pentru a se fi realizat asta, costurile de producție ar fi sărit în cu totul altă ligă, bănuiesc. Drept urmare, întregul pachet al componentelor, așa cum vine el, e mai mult decât mulțumitor pentru un joc cu preț de mijloc pe piața actuală. 

 

 

Este aproape imposibil să ajungă să sufere la capitolul rejucabilitate și asta grație design-ului inteligent care a gândit dispunerea modulară a locațiilor din rondel - drept urmare, în fiecare joc vor fi în alt loc și-n altă ordine. Dar asta va presupune, eventual, că o anumită direcție/strategie va fi cumva favorizată, locațiile interdependente încadrându-se în distanța maximă permisă unei singure mișcări și poate astfel concentrarea de forțe în preajma aztecilor cu pricina, iar în rest, fuga-n jurul cozii. Deși interacțiunea dintre jucători e destul de redusă, atunci când se ivește are de-a face în general cu moneda centrală a tărâmului: boabele de cacao. Drept urmare, fie că vorbim de superioritate numerică pe o anumită locație, situație deloc ideală și costisitoare, fie că vorbim de ascensiunea șefului de trib, care grăbește eclipsa, e bine să ai tot timpul pregătit sacul de cacao, altfel poți pierde pași importanți în sinergia fructuoasă pe care ai plănuit-o, sau chiar un număr considerabil de puncte. Obținerea tehnologiilor este râvnită mult încă din startul jocului, dar vine cu o capcană ușor de trecut cu vederea: trebuie să-ți amintești că le ai ca as în mânecă, deoarece nu le ții nicăieri evidența, decât în zona tehnologiilor, iar uneori poți întreprinde o acțiune bonus tocmai în celălalt colț de hartă. La fel de ușor poți uita să avansezi zarurile după activare, sau să urci pe track-ul X. Deși concentrarea pe un singur traseu poate părea cheia succesului (cel mai des, construcția piramidei și decorarea ei) există o varietate de trasee distincte către victorie și vei dori să ai întâietate în cât mai multe zone, fiindcă multe rute acțtionează ca pârghii reciproce. Cu toate acestea, există ceva în Teotihucan: City of Gods de care te vei bucura cu adevărat, chiar dacă-i vei stâlci numele: răsplătește atenția asupra detaliilor și vei ajunge să declanșezi adevărate reacții în lanț care vor face cele 2 ore de joc scurse să pară o minciună.